Fredona încet o melodie în gând, în timp ce radioul pornit cânta muzică veche. Anii optzeci, baby, anii optzeci…! Aşaaa, buun… A rânjit în oglindă încercând să caute strălucirea aceea din reclame pe care o invidia, dar strălucirea se lăsa aşteptată. Uf, şi reclamele astea câte mai promiteau! Şi ea credea. Pentru că ea credea întotdeauna că un lucru e bun dacă ţi se spune că e bun. De ce ţi-ar spune altfel că e bun? Ca să-l vândă?! Pleacă, domnule, de-aici, noi suntem oameni serioşi, nu credem bălăriile astea!
Cu toate astea, avea un zâmbet… pfui, a-ntâia, vorba colegelor! Ştia şi ea. Ştia că dacă zâmbeşte cuiva îl topeşte. Câte amenzi neplătite, câte favoruri… A zâmbit din nou la gândul ăsta. Şi ce bine-i mai venea!
*
A sunat-o pe Maria să iasă undeva. Orice mărire de salariu trebuia sărbătorită. Chit că… ştia ea prea bine câte avantaje îi aducea zâmbetul ăla, câte şi mai câte… Deci? Iese domişoara în oraş? Da, dragă, e din partea casei, auzi ce întrebare!
Se gândea în timp ce îmbrăca dresul ăla negru opac că până la urmă nici măcar nu era frumoasă. Rimelul îi făcea genele mai lungi, rujul ăla roşu o transforma într-o Marylin Monroe roşcată, iar buclele făcute cu ondulatorul erau minunate. Nenaturale, dar minunate. Dar la douăzeci de ani nu trebuie să pierzi timpul cu gânduri din astea. Artificial, natural… Cui îi pasă? Oglinda o arăta frumoasă. Şi oglinda nu minţea. Şi rochia aia… Da, hai că eşti frumoasă, nu te mai uita atât în oglindă că te deochi!
**
Îl cucerise cu un zâmbet. Ce banal, nu? Dar aşa era. Şi totuşi… dacă îi va spune asta, oare ea ce va crede? Că e unul dintre cei pe care îi respinsese în trecut, că e un neinspirat, că nu are nicio replică extravagantă în cap…
I-a spus totuşi că e frumoasă. Simplu şi la obiect. Şi ea, bineînţeles, nu a crezut. Frumoasă? Ce anume îi plăcea exact la ea? Avea nevoie să ştie asta. Tocmai de-aia nu se mai dezlipea de oglindă şi în fiecare zi pensula era tot mai încărcată cu fard, puful de parfum devenise o baie în toată regula, rimelul îi lipea genele dizgraţios. Dar trebuia să fie frumoasă.
***
Seara, când se ducea la culcare, se demachia nu mai înainte de a fi sigură că el doarme. Dimineaţa, ceasul ei suna cu un sfert de oră mai devreme… puţin fond de ten, un rimel acolo… Sigur, pe el îl deranja, dar nu avea ce face. Simţea totuşi că nu o cunoaşte, că nu poate vedea mai departe de masca aia nenorocită. Şi totuşi…
Totuşi, el avea dreptate. Nu săruta piele catifelată, ci doar praf, mereu praf. Viu colorat, sclipitor, sidefiu, dar tot praf. Uneori, se gândea că poate e groaznic de hidoasă, poate că în spatele măştii se ascunde un monstru. Dar nu… era doar mica ei obsesie. Şi el ştia că e frumoasă, în ciuda prafului care îi acoperea frumuseţea.
****
Ei, da dragă, ai îmbătrânit şi tu. Ce credeai, că pe tine te va ocoli bătrâneţea? Că eşti vreun soi aparte de femeie cu superputeri?
Simţea că i se apropie sfârşitul. El murise de ani buni, fără să o poată vedea aşa cum ar fi vrut. Ochii au plâns rimel negru, buzele au muşcat ruj, mâinile au zgâriat obraji vopsiţi. Suferinţa unui clovn… e tot suferinţă.
S-a întins pe pat, aşteptând. Respira prea greu, durerea de inimă era prea puternică. Oglinda din perete i-a arătat chipul veşted, plin de riduri, de urme, de pete de bătrâneţe, pleoapele căzute şi zbârcite. Şi totuşi… a zâmbit. Nu mai purta machiaj, ci numai un zâmbet. I se părea ei sau chiar era frumoasă?
Da, era frumoasă! Şi parcă îi mai trecuse şi durerea de inimă, parcă se simţea ceva mai bine… Dar obrajii ăştia palizi… Nu, obrajii ăştia vor să fie roşii. Cum? Un stropuşor acolo de fard, nu strică. Doar puţin…
Posted on 5 mai 2010
0