Despre tupeu, numai de bine

Tupeu. Numai când rostesc cuvântul, îmi imaginez o horă de manelişti care aduc jertfe Valorosului şi aruncă bancnote către nimfele care dansează din buric. Şi mi se face rău. Dar, cumva, zilele astea am ajuns să mă gândesc la infamul cuvânt mai mult ca niciodată. Iată şi de ce (faptele vorbesc, ca să zic aşa):

A fost odată ca niciodată…

A fost o fetiţă firavă care abia avea curaj să deschidă gura să salute. Pe bune. Uneori, mă timoram aşa de tare încât salutam cu jumătate de gură sau aşa de şoptit, încât părea că îmi suflu un fir de păr imaginar de pe obraz. Cam de intensitatea asta. În copilărie, eram aşa de timidă, încât dacă un profesor mă privea direct în ochi mi se roşeau obrajii, ochii îmi lăcrimau, iar inima o lua la goană. Detestam chestia asta, cu atât mai mult cu cât simţeam că nu sunt credibilă deloc când vorbesc cu cineva. Când eram certată pe nedrept de ai mei, nu ştiu de ce îmi trecea brusc prin cap că tot ce spun sună ca o minciună prost croită. Şi începeam să mă port ca o mincinoasă autentică. Exemplu:

Mama: Tu ai mâncat ciocolata aia din frigider? Era pentru desert, la prânz, eram curioasă…

Eu: Nu, nu am mâncat-o eu, adică dacă aş fi mâncat-o aş recunoaşte, nu aş avea de ce să nu recunosc, ştii bine că dacă mint dau multe explicaţii şi vorbesc mult şi acum nu vorbesc aşa de mult. Nu? Şi chiar dacă aş vorbi, nu înseamnă că e o regulă ca mereu când vorbesc mult să mint, pentru că altfel nu aş mai vorbi…Şi eu vorbesc mult, ştii doar…

Evident, eram privită cu o suspiciune care aproape că mă făcea să mă simt vinovată. Mai să am şi remuşcări!

Şi…

Chestia asta a continuat. Ani în şir. Evident, s-a mai estompat, a mai trecut, dar încă invidiez oamenii care îşi cer drepturile. Teoretic, dacă vorbesc cu cineva apropiat (repetând un soi de discurs: şi îi zic aia, şi aia, şi să vezi ce argumente tari am, îl fac praf, ţăndări, s-a zis cu el!), persoana de lângă mine este fie sceptică (dacă mă cunoaşte îndeaproape, poate chiar să se tăvălească pe jos de râs), fie …(şi asta e o mare greşeală) mă crede. Mă ridică în slăvi, în timp ce eu îmi înghit argumentele cu noduri şi deja încep să dau înapoi. Şi de cele mai multe ori se prinde şi mă încurajează : hai măă, hai că poţi! Zi-i ce vrei, ce, te omoară?

Neah, normal că nu, dar nu pot.

Deşi, uneori…

Dau pe dinafară, vorba românului. Sau ceva mă scoate din pepeni (o vorbă care mie îmi place tare mult) şi fac ca o locomotivă în gară (doamne, ce de expresii). Şi atunci, din păcate, îmi vărs nervii fără să fac mari diferenţe. Dar asta se întâmplă aşa de rar, încât tind să nu consider episoadele astea ca făcând parte din firea mea(bla, bla). Aşa că acum mă gândesc la tupeu. Mă gândesc la îndrăzneală, fie, dar parcă tupeu sună mai puternic (ţintesc sus). Şi mă gîndesc că, dacă aş fi o zi, o zi măcar un tip de 1.90 m şi 80 de kg (de masă musculară) poate aş ceva mai îndrăzneaţă (ar fi totuşi patetic să fiu…la fel de curajoasă). Dar până una, alta, mă tem de insecte, de gândaci, de vânzătoarele urâte şi încruntate, de controlorii din autobuz, de străini dubioşi, de (unii) profi, de licenţă etc.

Aşa că visul meu pentru următoarea reîncarnare (zic şi eu, nu că aş crede) ar fi să fiu un tip de care am vorbit mai devreme. Cu tupeu, dar tupeu din ăla care te izbeşte în ficat. Cu privire scrutătoare, muşchi de oţel şi pectorali beton (şi la propriu, şi…la figurat). Un Terminator. Sau, vorba cărţilor psihologice: îţi poţi imagina şi te poţi comporta ca atare … Yeah, right. Poate chiar să intru într-un fel de Fight Club, să fac trafic de arme şi să nimicesc duşmani, nu?

Sincer,  cred că probabil aş înainta sângeros către vreun gândac de bucătărie, cu un papuc în mână şi cu imaginea mea de Iron Man în cap. Şi aş găsi un pretext în final ca să nu-l ucid, ceva legat de ecologie sau chiar ceva de genul: e urât să te lupţi cu cei mai slabi ca tine. Clar, nu e pentru mine tehnica asta. Mă depăşeşte, oricât de multă imaginaţie aş crede că am. Chiar mă depăşeşte.

Tag-uri:Fight Club, Terminator, tupeu

Posted in: Personal