The Pursuit of Happyness

Ne râcâie pe toţi inima, uneori, să facem ceva mai mult decât doar să respirăm  şi să ne muşcăm degetele aşteptând clipa în care norocul ne va surâde şi vom ascunde umbrelele de vreme rea. Dorinţele astea ne animă pe toţi. Unii vor să călătorească, alţii să experimenteze toată gama de senzaţii chimice posibile, alţii au pur şi simplu scopuri şi obiective care nu îi lasă noaptea să doarmă.

Dar până atunci, până la momentul acela pentru care ne pregătim din copilărie, sunt atâtea altele de făcut, atâtea alte ancore care ne îngroapă mai adânc în cotidian. Problemele cele mai puţin importante devin brusc prioritare şi tocmai când crezi că te îndrepţi cu avânt către ceea ce ţi-ai propus, greşeşti direcţia. Avem impresia că alergăm, de la naştere şi până la final, către o ţintă. Şi dacă de fapt alergăm în sens invers?

Sunt persoane care trăiesc toată viaţa sperând că vor întâlni  perechea ideală. E visul lor, mica lor oază de linişte şi pace. Acea persoană, însă, întârzie să apară. Sau, chiar dacă apare, nu poartă hainele potrivite, nu are culoarea părului dorită, e uşor de ratat între atâtea alte feţe şi persoane.

Sunt persoane care visează la o carieră toată viaţa, fără să facă nimic în direcţia asta. Citesc, eventual, minima bibliografie impusă, admiră şi invidiază în secret pe alţii, pe cei care au avut curaj să iasă din zona de confort şi, între timp, îşi mai pregătesc o cafea. Mai aşteaptă. Mai toarnă o bere, două, trei, se cramponează de lucruri mărunte şi se instalează cu succes în mediocritate.

Şi mai sunt, în sfârşit, acele persoane care, după ce au alergat fără să se abată de la traseu, obosesc în faţa liniei de finiş. Puşi faţă în faţă cu destinaţia, se sperie. Se opresc, îşi regândesc viaţa, se uită în stânga şi în dreapta şi cer permisiunea de a face pasul decisiv. Când nu e nimeni acolo să le ofere permisiunea, caută pe cineva care să îi împingă. Şi când există cineva care să îi împingă, se opintesc din toate puterile să stea pe loc şi se simt agresaţi. Când, de fapt, tot ce ar trebui să facă e un pas. Să mai rupă câteva momente din timpul acordat  urgenţelor care vor fi la fel de agasante şi în ziua următoare, şi peste trei săptămâni.

Sunt femei care caută întreaga viaţă un tip care să le placă “aşa cum sunt”. Şi când îl găsesc, observă că nu au nasul pudrat, aşa că preferă să aştepte următoarea şansă. Şansă care, atunci când va apărea, va fi, din nou, într-un moment nepotrivit. Când plimbă câinele prin parc, când au părul nearanjat sau, în mod tragic, când nu îi pot acorda atenţie sub nicio formă, eventual în mall, la cumpărături.

Nu ştiu dacă e vorba de laşitate sau de o dorinţă maniacă de a deţine controlul. Pentru că atunci când ai o imaginaţie bogată, creezi scenarii. Scenarii care nu se potrivesc cu realitatea. Şi atunci preferi să aştepţi să se potrivească, în loc să adaptezi scenariul.

Dar uneori suntem prea laşi să recunoaştem că visele alea măreţe, deşi sunt fireşti, nu sunt croite pentru noi. Poza perfectă e una dintre multe altele imperfecte.

Când am văzut prima dată “The Pursuit of Happyness”, m-a chinuit scena în care personajul lui Will Smith ajunge la interviu murdar, obosit, cu hainele ferfeniţă. Nu aşa îmi imaginam că va decurge. Nu ştiu de ce aveam impresia că în scena respectivă o să fie impecabil. Nu a fost. Dar m-am gândit că eu, în locul lui, nu aş fi intrat la interviu. Din teamă de ridicol.

Cumva, în situaţii deosebite, ni se activează toate acele temeri şi anxietăţi pe care în mod normal nu le avem. Şi în loc să terminăm ce am început, revenim la starea iniţială. Şi probabil că diferenţa între omul obişnuit, mediu, cu buzunarele pline de vise ratate şi cel de succes nu e nici munca, nici un talent ieşit din comun, ci pur şi simplu curajul de a te prezenta imperfect în faţa celorlalţi.

Şi este oarecum explicabil, având în vedere faptul că, dacă ai putut face asta, înseamnă că ţi-ai dorit suficient de mult ca să se întâmple. Altfel, poţi avea impresia că vrei să faci ceva, când de fapt nu aştepţi decât ocazia potrivită să îţi împlineşti o dorinţă. Aştepţi pur şi simplu ca situaţia respectivă să te lovească din senin. Dacă se poate, fix în ziua în care îţi porţi hainele de sărbătoare.

Posted in: Fără categorie